Pescuti in ulcica de lut la gura sobei

Îl făceau atunci la o presă rudimentară într-un sat mai la vale de Târgu Ocna, sat ce se numea Viișoara, de unde era și bunica. Apropos, am observat că majoritatea județelor patriei noastre au câte un sat care se numește Viișoara. A aruncat în uleiul ce ungea fără prea mare dărnicie tigaia, pe rând, ceapa, morcovii, pețiolul de sfeclă și când au fost înmuiate puțintel s-au pupat cu frunzele puse dinainte într-o ulcică mică, de lut smălțuit.

Au ajuns și pescuții, niște piper, cimbrișor (nu cimbru, cimbrișor sălbatic, de munte) și o umbră de rozmarin. Ulcica a primit un capac de frunză de potbal legat sub buză cu un curmei de coajă de tei și a popsit la gura sobei înconjurată de jar ce încet, încet, pe măsură ce se stingea era înlocuit. Într-un târziu, cam după jumătate de oră capacul de potbal acum maronit și sfarogit a fost înlăturat si mirositorul conținut a fost îmbogățit cu o frunzuliță de lămâiță (Lippia citriodora). Ce a urmat, greu de spus. Mirosul și gustul nu pot fi redate pe hârtie sau biți.

Doar nenea Stefan sătea cu un păhărel de rachiu tare din pere și afine, pregătit să-l dea de dușcă, dintr-o înghițitură, în timp ce bunica îl avertiza:

-Ai grijă mă Ștefane că-i tare. El, fie odihnit de Cel de Sus, vâră un deget în pahar și zice calm:

-Nagy Isten, io văd că-i moale. Eu de băut nu am băut. Pe vremea aia nu știam ce este bun. Acum după mai bine de patru decenii și jumătate parcă s-ar potrivi cu un Nohan subțirel, ce nu ține de la un an la altul. După ce am mâncat cu mâna, ajutat de o coajă de pâine neagră și tare, o mierlă a fluierat în corcodușul de lângă drum și m-am dus în pod, în fân, să dorm ferit de vipia amiezii și să văd pluta cum tremură și apoi se scufundă, ochii verzi ai iubirii neâmpărtășite și să miros iarbă și mere domnești ascunse de o fată bălaie sub cămașa de in topit…